SCRISOAREA 103 O cunoştiinţă din România se pregăteşte să vină în Italia. Prietena mea F se ocupă de maşina cu care va ajunge în Perugia, eu o voi aştepta şi o voi conduce la preot.
- Tare mi-e milă de ea, eşti sigură că vrea să vină?
- Da, vrea, c-a rămas fără servici. Şi mie mi-e milă!
- Mi-aduc aminte ce şoc am avut eu, ce şoc va avea şi ea săraca!
Vorbim, ne amintim…
Primul loc de muncă al prietenei mele a fost la o familie cu 6 persoane, grădină, găini, câini mari…Plângea c-o usturau tălpile, primea mâncare cu porţia, iar duminica soseau întotdeauna 20 invitaţi, practic se aduna toată familia. Logic, stăpânei casei îi convenea, odată ce avea o proastă care să spele 60 farfurii şi să cureţe tot!
Am stabilit ca această femeie, Claudia,mamă a doi băieţi, să vină peste o săptămână, să-şi facă între timp bagajul…
Ştii cum mi-am făcut eu bagajul?
Mi l-a făcut fata mea cea mare, m-a găsit plângând şi a început să trieze ea câteva lucruri. Apoi a venit fratele meu, am mers cu el în oraş, ştia că plec, ştia că nu am bani şi-şi cumpăra cărţi şi CD-uri cu muzică. Am început să plâng şi-am strigat la el:
De ce nu-mi iei şi mie nişte pastile? O să am nevoie de multe lucruri!
Mi-a luat câte o folie de aspirină, aspacardin, miofilin, ceva antibiotice.
Era noiembrie, venea iarna, mi-ar fi trebuit cizme. Fata mea N mi-a spus:
Mamă, am eu 500.000. Vrei cizme sau pijamale şi altceva?
Am preferat să plec în pantofi, deşi fulguia, mi-am luat pijama, deodorant şi alte mărunţişuri.
Cu ce să-ţi faci bagajul dacă nu ai bani?
Pleci pentru multă vreme într-o ţară străină. Trebuie multe lucruri! Mi-aduc aminte, şi vecina mea care lucrează aproape de Torino se perpelea înainte de plecare. Îi trebuia vreun milion şi nu l avea.
Nu este jenant ce-ţi spun. Când ai copii, le cumperi lor ce le trebuie şi tu rămâi mereu ori fără una, ori fără alta. Nu mi-e ruşine de lumea în care trăim. Nu mie trebuie să-mi fie ruşine. Trebuie să spunem adevărul. Asta e, în ţară e o mare cheltuială şi să-ţi iei o pijama. Se munceşte pentru un dram de mâncare şi pentru întreţinere.
Ştii, acum am 4 perechi de pantofi.
Îi ţin pumnii Claudiei!
SCRISOAREA 104
A trecut un an şi jumătate de când l-am cunoscut pe preot. Mâine ajunge Claudia şi o conduc la el. Acum câteva zile am trecut pe acolo să-i spun că va sosi „ sora” mea. Toate suntem „ surori”.
M-a uimit aerul meu detaşat, limba pe care-o vorbeam corect…Nu mai eram femeia speriată de prima dată, acum am şi carte de identitate italiană, lumea mă salută:
- Buon giorno, signora!
Cea mai bună adaptare la o lume ce nu-i a ta este să stăpâneşti limba acelei lumi.
Parc-aş fi de-a lor! Dar nu sunt! Fac parte dintre cele multe care „ au uitat” limba română. Noi vorbim între noi la telefon şi câteodată este mai uşor să foloseşti un cuvânt italian decât să-ţi aduci aminte cel românesc. Da, să-ţi aduci aminte! Am spus bine. Nu poţi cupla şi decupla creierul dupa cum ai vrea. Dacă 17 ore din 24 auzi în jur doar italiană, în 5 minute cât vorbeşti la telefon te mai încurci.
Unele sunt însă mironosiţe, le face plăcere să se laude cu asta!
Odată am întâlnit un român mucalit, de vreo 50 ani, lucrase în Perugia ca zidar şi acum mergea „ acasă”, undeva mai sus de Roma. Povestea că la un rând la bilete erau în faţa lui două românce, cu aere de cucoane. Una dintre ele îi spune celeilalte:
Auzi, dragă, de când n-am mai fost în ţară am uitat cum se zice la pomodori!
Românul, din spate, de la vreo 5 metri:
Roşii se spune, fă!
Eram în tren! Tot drumul am glumit apoi. Îl întrebam:
Nu vă supăraţi, dar la melanzană ( vânătă) cum se spune?
SCRISOAREA 105
Azi e duminică. De o bună bucată de vreme am < tulburări de comportament> duminica, dar azi le-am înţeles şi mi-am dat seama că se vor repeta.
Amintirile plăcute de acasă sunt legate de ziua asta. Duminica dimineaţa mă trezeam devreme, îmi beam cafeaua în tihnă, fără să mă uit la ceas ca şi cum ar trebui să plec la muncă repede – repede. Plecam la piaţa plină de verdeţuri proaspete, cumpăram de toate, mă întorceam şi până la prânz găteam 3 sau 4 feluri de mâncare, să fie toată săptămâna. Ciorbă de vită, tocăniţă, friptură cu sos… La masă priveam cu drag cum mănâncă fetele mele şi capătă culoare în obraji. Cum să-ţi explic…Mamele din România muncesc de dimineaţa până seara, copiii, singuri acasă, nu-şi mai încălzesc câteodată, sau poate n-au ce mânca; aşa, doar duminica le vedeam că mănâncă bine, cu poftă. Într-o zi, R mi-a spus:
Nu te mai plânge că ai stat toatră ziua în bucătărie, doar ştii că asta-i bucuria ta, să ne vezi că ne place mâncarea gătită de tine.
Era adevărat.
Ei, acum sunt aici. Ştiu ce face lumea în ţară. Ştiu că eu nu mai am bucuria de a oferi o…brânzoaică. Ştiu că vecinele stau de vorbă la o cafea, liniştite, în timp ce eu stau cu telefonul în buzunar şi aştept măcar un bip din ţară.
Urăsc duminicile de acum.
Bine că mâine e luni!
SCRISOAREA 106
În casa lui Romeo m-am simţit un om, nu un emigrant.
Maria nu contenea să-mi zâmbească şi să mă laude. Bocio, la insistenţele mele, se suia pe bicicleta medicală şi…adormea acolo. Mi se întâmpla să mă bag în pat lângă Maria, îmi pupa mâinile şi eu pe ale ei. Găteam ce voiam, le făceam musaca, orez cu legume, orice reţetă românească credeam eu că s-ar potrivi sau asemăna cu bucătăria italiană. Erau încântaţi. Nimeni nu le mai pregătise şi altceva, deşi fuseseră multe românce înaintea mea. Romeo făcea piaţa când venea de la muncă până într-o zi când i-am spus să nu mai risipească banii pentru că nu cumpără ce trebuie. I-am spus că-i fac eu listă de cumpărături. A rămas cu gura căscată. Nimeni nu se mai gândise la banii lui până la mine. A povestit fratelui şi surorii şi s-au minunat toţi. Nu mai avuseseră o persoană mai eficientă decât mine. Începuseră să le pară rău că voi sta doar două săptămâni. Timpul petrecut cu ei a fost scurt, dar m-a adus la viaţă. Eram lăudată, apreciată…Am plecat în Perugia în prima mea zi liberă. Nu mai ţin minte decât confuzia creată de atâtea magazine şi clădiri vechi, galerii de artă şi pasaje subterane. Dar ţin perfect minte că seara m-am întors pe la 19 şi mă aşteptau toţi cu masa pusă. M-am şi speriat, nu consideram că merit o astfel de favoare, După masă nu m-au lăsat să fac nimic, Rosanna a spălat şi farfuria mea, Romeo a măturat, mi-au spus clar că nu trebuie să mişc un pai. Îţi vine să crezi? Mie nu! Oameni buni! În camera mea erau cărţi, albume de artă, dicţionare, începea să-mi vină inima la loc, să prind gust de viaţă. Le mulţumesc şi nu o să-i uit niciodată.
Lectura acestui text poate fi folositoare celor care sint, prin propria convingere, "slugi si straini in Italia pina la moarte".
Ginditi-va intotdeauna ca lumea va vede exact asa cum VOI va prezentati!
